Puțini își mai amintesc de micuțul teren amenajat în zona Pieței Sudului, în spatele spitalului. Cei care au copilărit acolo își aduc însă aminte cum jucau fotbal cu orele având ca public oamenii internați care îi priveau de la ferestrele spitalului.
Copiii din grupul nostru aveau cam aceeași vârstă: nu existau, decât rareori, diferențe mai mari de vârstă. Băieții mai mari nu interferau decât rar cu noi. Unii dintre ei evoluau la echipa Sănătatea, care juca în Promoție pe stadionul din interiorul celebrului Spital 9 (terenurile acelei instituții sunt împărțite azi între spitalele Bagdasar, Obregia și Voiculescu), care se afla la câteva sute de metri de maidanul nostru. Când băieții mai mari jucau pe maidan, noi ne uitam de pe margine. Rareori, când se accidenta vreunul dintre ei, apelau la unul dintre noi, ca să fie echipele egale. Așteptam cu emoție să le atragem atenția și să ne includă în jocul lor.
(…)
Mi-au rămas în minte nume de echipe și stadioane, care și acum îmi sună exotic: Automatica, Aversa, Danubiana, Drumul Găzarului, Electroaparataj, Electromagnetica, IMUC, Laromet, Mecanică-Fină, Romprim, Tehnometal, Vâscofil (e posibil ca unele nume să mi le amintesc greșit, sau să fac confuzii). Era remarcabil cât de multe stadioane și echipe erau. Trebuie spus că oamenii făceau atunci mult sport. Aproape fiecare fabrică avea o echipă de fotbal. Atmosfera era foarte frumoasă în tribune. Nu conta că stăteai lângă suporterii adversarilor. Nu pățeai nimic. Era fascinant să stai lângă vreun bătrânel care știa toată istoria echipei locale. (Alexandru Gica – Un tată, o minge, un fiu)
